duminică, 29 aprilie 2012

GENERALUL Ciribleagă DILIESCU





  De-l priveşti instantaneu
  Are mutră de bideu,
  Dacă-l iei pe îndelete
  Parcă-i scos de prin   closete...
  Dar, privindu-l  într-o doară
  Pare-un rest de para chioară...
  Şi mai  mult decât aşa
  Pare-a fi doar o hazna...
                                             

        Generalul Ciribleagă DILIESCU  este una din cele mai  deplorabile reprezentări, în carne şi oase, traduse-n angoase,  ale ofiţerimii dâmboviţene, de la  Terente-ncoace, în stări  de criză şi război, dar şi în caz de  pace.
         Jos de înălţime, îndesat în adipoase precum curul între oase, cu fălcile depăşindu-i grumajii asfixiaţi de îmbuibeală, lingeală  şi nemuncă,  puţind a jeg şi impostură,  de la buci  şi pân’ la gură,  pare un tomberon în care cartierul îşi lasă zoaiele, minunându-se de capacitatea acestuia de a nu se umple  niciodată.  Numai limba este de el, de acest nefinalizat proiect terestru. În limbă, generalul Ciribleagă este de neîntrecut, de la căderea lu’ nea Nicu-ncoace.  Limba ipochimenului  întrece descurajator sumele de toate felurile – aritmetică, geometrică, epitetică, geopolitică, geoculinară... ale tuturor dosurilor pe care le poate înnobila. O jerpelitură, o făcătură a unor timpuri de care  ne este tot mai mult teamă că nu ne vom debarasa vreodată. Dar, să fim serioşi, lucrurile nu stau tocmai aşa, cât de curând aceste lichele, acesti mutanţi,  vor umple până la refuz puşcăriile oprobiului nostru irevocabil. Să revenim, avem timp şi material pentru fiecare. Generalul Ciribleagă Diliescu... Adoptă cu supuşii, dar şi în mediul interlop al decăderii militare, o mină profundă, adânc preocupată, de parcă nu s-ar putea ţine pe picioare de greutatea neuronilor care îi populează  spaţiul intracranian. Sunt atât de mulţi, încât o parte însemnată a acestora a dat pe-afară, satelizând  măriminoşi instituţia supremă a gândirii sale anale. Ciriblegosu’ pare a-şi  ascunde într-atât de bine inteligenţa, încât nu poate fi descoperită nici măcar de către cei mai iscusiţi exploratori într-ale minţii. Mai mult, ca să zică că-i deştept, îşi mai dă cu muci pe piept; ca să  zică că e slab, se dă maltratat în TAB; ca să zică că-i poet, roade lamele Gillet; ca să zică că-i  bărbat, doarme noaptea încălţat;  ca  s-arate fioros, ţine-n gură câte-un os.  Ce mai tura-bura, este  precum un moş Teacă reînviat târziu, o relicvă–exemplu didactic a eşecului evoluţiei   umane, rătăcită prin laboratoarele spaţiale de la NASA.
          Un agramat notoriu, este adevărat, devenit, ca mulţi alţii, profesor universitar sub auspiciile generoase ale universitariatului militar dâmboviţean. Dacă, printr-o minune, pentru  producerea vorbită a dezacordului dintre subiect şi predicat  s-ar aplica pedeapsa cu  moartea, am fi scăpat demult de acest Moş Tăgârţă, plin de stele de sub fălci şi pân’ la puţă, dar cu minte-atât de-ngustă, precum umbra de lăcustă. Şi nu numai de el, ci şi de mulţi alţii, pentru că lista profesorilor universitari, cu studii elementare de vorbire, post-academice, este lungă. I s-a dus, însă, duhul pentru escapadele  amoroase, când, adesea, într-o companie mai mult decât selectă, taie crucea nopţii  travestit în damă de campanie,  amorezul său prim fiind nimeni altul decât cel mai titrat dintre conducătorii obştii bucureştene, gonţanul de la Sectorul doi Unepere. I-am văzut  dosarul,  surprinzător de voluminos, la Serviciul de Moravuri Grele, de pe lângă  Casa de Cultură „Jilava of  Free”. Fotografiile l-au surprins în toată splendoarea travestirii: ochii înconjuraţi de un strat  consistent de rimel care-i cădea pe pleope îngreunându-le vizibil; năsucul curulos, pudrat în exces, într-un degrade care i se oprea brusc sub nările-i din care superbisimi cârlionţi nazali îi sfârtecau trombele de muci, înainte de a-i decora bărbia; părul, abundent de nu se poate, jumătate roşcat, jumătate verde-stins, ridicat într-o coamă delirantă care îi cădea pe frunte; obrăjorii, loviţi în pasteluri stridente, concentrice, cum, de vă amintiţi, avea Siminică, sufletul Circului de Stat;  urechile, clăpăugite la maxim, încărcate cu cercuri care le cerceleau, înghesuindu-se, marginile; buzele,  peste măsură de  siliconate, erau rujate slinos, cea superioară în roşu proletar, cea de jos în verde uneperist.  Timpul liber şi-l  valorifică  în scopuri exclusiv educative:  joacă-n draci  la păcănele şi mănâncă acadele ţinând lecţii la lichele; ascultă muzică în ultimă audiţie;  mănâncă seminţe recondiţionate; reciteşte fără încetare înscrisurile de pe biletele de tramvai, recent intrate în  valoroasa sa colecţie de biletologie nonerotică; scrie poezie post-modernă, ascunzându-se sub pernă; îşi numără firele de păr din nas,  scoţându-l din cele normale  faptul că mereu îi ies fără soţ ...  
          Am încercat să desluşim, în viaţa plină de exotism a generalului Ciribleagă Diliescu, performanţele de care a fost în stare în  neobositoarea sa activitate militărească. A fost imposibil. Permiţându-i sistemele de toate felurile, prin care-a trecut ca-n beznă, ţopăind din gleznă-n gleznă,  s-a ocupat de fuşăraie de tot felul şi-a desăvârşit modelul de  om care oricât ar fi fost de prost, mintea-i vine după post.  Dar, visul milităresc al lepădăturii avea să se împlinească abia după trecerea sa la cele neactive când, ajuns, printr-un tragic nonconcurs de împrejurări, la conducerea anostă a asociaţiei cadrelor armatei de rezervă,  jerpelitura şi-a văzut stelele  cu ochii.      Dar, nu cu una-cu două, ci  diluând, la început, şi, apoi, anulând pâna la aplatizare orice urmă de demnitate  şi verticalitate a instituţiei, transformând-o într-o anexă mafiotă, de acordare a gradelor de general marilor personalitaţi din spaţiul interlop şi impostorial românesc: lichele  unse cu toate alifiile  decăderii sociale, borfaşi cultivaţi în cazinourile de lux ale descreieratului din capu’ statului, gleznari ai frontului de imoralitate dâmboviţean, gurişti ai derbedeului suprem,  ilustre caractere  pestilenţiale  de trădători, şmenari şi ospătari. Cât a fost şpaga pentru fiecare stea în parte, doar deneaul ştie şi, bineînţeles, generalul Ciribleagă însuşi, a cărui avere imobiliară, mobiliară, dar şi celula(ră) a crescut halucinant.   Sub obedienta şi  languroasa sa ocârmuire, biata asociaţiune a foştilor activi  a ajuns precum o piaţă de margine de cartier, la care fiecare colonel aderă  pentru a ajunge general, iar fiecare general pentru a mai dobândi o stea, şi încă una, şi încă una, şi-ncă una, pân’ le-astupă cerul gura...  Nu trebuie să îndeplinească decât, în mare, cam  o singură condiţie – să asculte orbeşte de această scursură a periferiei umane, să îi  binecuvânteze  lingual nemernicia şi impostura, ori de câte ori se iveşte prilejul, şi treaba este rezolvată.  Astfel, într-o libidineală care l-ar îngelozi acut şi l-ar dispera până dincolo de minţi şi pe nea Nicu, hahalera a devertebralizat până la zero hancmrr-ul, transformând-o în cea mai importantă instituţie de osanaliare a derbedeului naţional şi ... nu numai, aservind-o exemplar. Declarând, în timpul unei slujbe de meditaţie transerotică, cu mâna pe aparatul de făcut pipi, că unepereul este partidul său de suflet, a constituit  celule de bază ale unepereului în mai toate structurile judeţene ale  asociaţiei, el însuşi conducând de la Centru, în calitate de lider sub  viaţă,  spiritul partinic aureolat de generalul de injustiţie  Gabriel Mafiotovici Gobrea..... Spre ţinere de minte, iată ce afirmă  cretinul într-o scrisoare adresată generalului Gobrea: „Dorim ca acest PARTID să devină partidul de suflet al nostru, partid care ne-a păstrat rangul şi onoarea noastră ca militari ai rezervei armatei române, partid care are în compunerea sa generali şi ofiţeri în rezervă cu un înalt simţ al onoarei şi al datoriei faţă de patrie, partid pe care dorim să ne sprijinim la greu, partid pe care dorim să-l sprijinim în situaţii deosebite. (...) Însă, numai împreună cu o forţă politică formată din membri devotaţi patriei şi poporului nostru, cinstiţi şi iubitori de dreptate noi, cadrele militare în rezervă şi retragere, vom reuşi să fim o persoană juridică de utilitate publică, să luptăm activ pentru ţară şi neamul românesc”. Un idiot, un idiot  inalterabil! Ce imbecil! Atât l-a dus pe neterminat capul lui de muscă maltratată genetic. Fugi, hahalera  dragă şi scumpă,  fugi acum cât mai ai loc în Parcul Ecologic de la Glina. Altfel, s-ar putea să te găsească ăştia ai lui Strigoană şi te aruncă, respirând, în maşina de tocat gunoaie, zoaie, toate şiroaie...                                           
           Şi, off(!), a respect, să-nvăţăm a ne ruga:  scoal’ Băşescule din groapă să îi dai un pic de apă  şi, apoi, să-i faci, în jur, loc să te mai pupe-n cur...

Prestigiul militar?
Să fim serioşi! Ce prestigiu poate supravieţui într-un hoit moral?

                                                                      Notă: Episodul face parte din volumul „Altitudini de  carton”!